iulie…
…
Scena este luminata complet, cu o lumina galbuie, bolnavicioasa. In dreapta sau stanga este o chiuveta murdara, pe jos sunt sticle goale si carti rupte si in spate este un pat metalic, de spital, asezat perpendicular cu publicul. Deasupra patului, mai in lateral, este o fereastra cu gratii. In mijlocul scenei este un scaun de lemn. MATEI sta pe pat in fund si-si strange genunchii la piept si SILVIU sta pe scaun, cu fata spre public.
MATEI: Stiti ce l-am intrebat? L-am intrebat daca ii e frica de moarte. Si stiti ce-a zis? „Baiete, tie ti-e frica de copacul acela?” si i-am zis „Nu, de ce mi-ar fi?, si mi-a spus „Pai ar trebui sa-ti fie”. Si stiu ca lui ii era frica, si nu pot sa-mi explic totusi, de ce nu a murit inca. Doar de ceea ce ti-e frica nu scapi, nu?
Se aud sunetele ploii batand in ferestre. SILVIU isi intoarce capul spre MATEI, si apoi revine spre public.
SILVIU: Afara ploua.
MATEI: Nu am mai fost de mult afara.
SILVIU: Pacat, poate ar mai trebui sa iesi. Asa, din cand in cand.
MATEI: Nu. Pot simti ploaia si inauntru.
Tac amandoi, apoi MATEI se ridica de pe pat si se aseaza pe jos, cat mai aproape de public.
MATEI: Nu-mi place afara. Miroase a praf. Miroase a tacere. Miroase a toamna.
SILVIU: E mijlocul verii, Matei.
MATEI: Nu conteaza, va fii in curand toamna.
SILVIU: Cum vrei sa arate vara?
MATEI: Arsa. Aici nimic nu arde. Nimic nu moare. Nimic nu traieste, de asemenea. Cum sa fie vara daca nu e nimeni in jur? Nu, MATEI, asta e toamna. Doar toamna n-are nevoie de spectatori.
SILVIU: Nici noi nu avem spectatori.
MATEI: Noi nu pretindem ca suntem vara.
SILVIU: Ai dreptate, afara nu iti prieste. Esti facut pentru inauntru.
MATEI: Silviu, vreau sa astept vara.
SILVIU: E deja vara, Matei, doar ca ploua.
MATEI: Vara nu ploua.
SILVIU: Tot anul ploua!
MATEI: Tot anul e toamna!
SILVIU: Nu te mai uita afara.
Lumina se stinge. Cand se reaprinde, si MATEI si SILVIU stau sub fereastra, pe jos. Scaunul nu mai este in mijlocul scenei, si lumina este din ce in ce mai putina.
MATEI: Silviu, vezi copacul ala de acolo? [Face un semn spre public, fixand un punct]
SILVIU: Nu.
MATEI: Nici eu. Dar imi e frica de el.
SILVIU: De ce?
MATEI: Nu stiu. Cred ca si lui ii e frica de mine. Dar acolo e casa mea.
SILVIU: E un copac care nici macar nu e, in niciun caz o casa. Noi nu avem casa, Matei, noi nu avem nimic.
MATEI: Ba da, eu am casa. E acolo, sub copacul ala.
SILVIU: Atunci de ce nu te duci acasa?
MATEI: Pentru ca e prea departe.
SILVIU: Orice e prea departe pentru noi.
Tac cateva momente. MATEI incepe sa planga.
SILVIU: Ce-ai patit?
MATEI: Nu mai pot. Ma descompun.
SILVIU: De ce?
MATEI: Pentru ca e toamna. Si pentru ca nu mai pot face asta.
SILVIU: De ce?
MATEI: Lasa-ma.
SILVIU: Nu.
MATEI: Te rog, lasa-ma.
SILVIU: Nu.
MATEI [se invioreaza automat si scoate din buzunar un termometru]: Uite, am un pistol, impusca-ma!
SILVIU: Nu e un pistol, e un termometru.
MATEI: Nu conteaza, impusca-ma. Nu mai vreau sa ies afara. E prea toamna pentru mine.
SILVIU: E iulie.
MATEI: Ba nu, a fost iulie si acum cativa ani.
SILVIU: Este un iulie pentru fiecare dintre noi.
MATEI: Daca ar fi iulie, nu m-as descompune. Daca ar fi iulie, ne-ar arde sangele. Daca ar fi iulie, nu ar ploua afara.
SILVIU: Tu nu ai fost afara, Matei.
MATEI: Fereastra nu minte.
SILVIU: Nici eu nu mint.
MATEI: Dar tu nu pretinzi a fi fereastra.
SILVIU: Hai sa vorbim despre viata, Matei.
MATEI: Despre ce?
SILVIU: Despre viata, despre ceea ce nu avem noi acum.
MATEI: Silviu?
SILVIU: Sau mai bine nu.
Se stinge din nou lumina. Se lumineaza apoi doar fata lui MATEI, care se afla in mijlocul scenei.
MATEI: Cred ca vad copacul. E… departe. Stiam ca mai devreme sau mai tarziu ar fi trebuit sa-l vad. Dar nu pot ajunge singur acolo, dar stiu ca el poate ajunge singur la mine. Incepe sa-mi fie frica.
[vocea lui SILVIU]: Te-ai rugat vreodata?
MATEI: Nu, tu?
VOCEA: Nu, dar incep acum. Mi-e frica.
MATEI: Si mie. Copacul e din ce in ce mai aproape. Il pot atinge.
VOCEA: Stii… cred ca ar trebui sa incepem sa ne rugam.
[dupa cateva secunde]
MATEI: Stiu, nu mai e mult.
Sfarsit
