let’s get drunk and take some bad decisions
“Creatie – minciuna
ADN – dor si indoiala”
In locul unde ma aflu e atat de cald, incat simt ca ma sufoc. Nu deschid niciodata geamurile, din principiu. Eu zic ca nu am geamuri, ca nu am usi, ca nu am viata inafara lor. O veche obsesie din copilarie imi spune ca daca ceva din exterior ar patrunde aici, ar muri pe loc. De asta nimeni nu stie unde stau si tot de asta nu mai ies din casa, din frica pentru reciproca.
Aerul devine irespirabil pe timpul noptii, poate si din cauza fumului. E un fum atat de gros incat trebuie sa dai din maini ca sa poti vedea inaintea ta altceva inafara de spirale difuze cenusii. Nu ma deranjeaza, dar nici nu-mi place. Nici prin indiferenta nu as defini starea, ci poate prin nevoia de delir. In fiecare noapte cant timp de cateva ore melodii de-ale lui Yann Tiersen, fiindca mi se pare ca valurile din piesele sale par in deplina concordanta cu valurile mele de nesomn si valurile fumurii de necesitate de a te minti pe tine insuti.
Cateodata citesc, mereu aceleasi carte. E o carte de poezii de Eminescu, dar nu citesc decat una singura de cateva sute de ori. Niciodata nu aleg alta poezie, pentru ca desi pe asta o citesc aproape noapte de noapte, nu ma satur de ea. Probabil pentru ca ma face sa ma simt si mai inumana si nepamantena.
Telefonul nu l-am mai auzit sunand de cativa ani, dar asta e pentru ca l-am batut in cui pe perete ca sa-l vad spart, distrus, cum nu mai este capabil sa sune. Cateodata ma simt multumita avand impresia ca m-am razbunat atat pe telefon, cat si pe exteriorul pe care-l indepartez, dar cateodata, imi e dor. Niciodata, insa, atat de dor incat sa ma faca sa plec de aici. Aici sunt, de aici provin, aici ma voi intoarce. Sunt de deplin constienta ca locul nu este decat in mintea mea, dar atata vreme cat si eu exist intr-adevar tot numai acolo (unde sunt inradacinata iremediabil la fel ca si in cer si-n alte suflete), nu e mare diferenta.
Nu sufar decat atunci cand ploua. Atunci imi amintesc de suferinta universala si de ei, oamenii. Si de mine, de acum mult timp. Si de densitatea sentimentelor si de superficialitate, si de date marcante si de melodii si de versuri si de noi, si de „patru sferturi fac un intreg”, si de intuneric, lumina, intuneric lumina intuneric, si de rece rece cald cald, si de „am sa rascumpar tot ceea ce ai suferit pana acum”, si de cuvintele lor, si de cuvintele mele, si de gandurile mele pe cand umblam prin lume in stare libera, si de explozii, of, mai ales de explozii. Dar ploile trec, si trec si amintirile.
Poate, candva, o ploaie mai lunga ma va determina sa ies, dar pana atunci, nu sunt decat ceea ce mintea ma proiecteaza intr-o lume fara geamuri, fara usi si fara pereti, unde nimicul ia forma mea iar eu sunt peste tot prin nimic.
