as time goes by…
Totul parea reluat, dar nu in sensul simplu in care se repeta ceva, ci in sensul ilogic in care ceva, stand pe loc, da senzatia de miscare.
Unul se misca conform miscarilor celuilalt. Raspundeau, dar nimeni nu intreba. O oglinda in care lipseste termenul de comparat. Saruturile pareau scrise pe aer, atingerile erau atat de adanci incat nici nu mai erau simtite, prezenta taia prin carne. Pamantul era greu, dar mai greu era aerul ce il acoperea… In acele momente, timpul nu numai ca isi inceta curgerea, dar si disparea ca si concept. Ce era timpul, litera, corpul?
Totul, tipau ei. Printre rasete, printre randuri, printre rau si bine, raspunsurile curgeau in locul timpului, dar nu erau raspunsuri care sa fie reactie, erau raspunsuri primordiale. Intrebarea nu se nascuse inca, raspunsul era deasupra, ca intotdeauna. Intr-un delir, intr-o pofta de moarte prematura, intr-un lung sarut. Pe nesimtite, pe baza de ilogic.
Mult mai aveau, dar nu realizau. Putin mai era, dar nu credeau. Si, Doamne, ce dorinta. O suta de drumuri, unul corect. Dar in ciuda faptului ca drumurile coincid, sau tocmai de aceea, gesturile deveneau incoerente, agitate, scapate de sub un control precar oricum.
Cand tot ce auzi e un zumzet dintr-o melodie, cand tot ce vezi e fie propriu-ti trup mai gol chiar si daca ar fi fost dezbracat, fie al celuilalt, la fel, cand tot ce speri e ca ilogica sa nu fie inlocuita cu realitatea, cand tot in ceea ce mai crezi se limiteaza la o melodie, la doua trupuri si la principiul ilogicii, atunci… exact atunci… poti trai vesnic si poti muri vesnic. Simultan, complex.
.
.
.
Raspunsul ce naste intrebarea si intrebarea ce conclude raspunsul.
