as time goes by…

•13/03/2011 • 1 comentariu

Totul parea reluat, dar nu in sensul simplu in care se repeta ceva, ci in sensul ilogic in care ceva, stand pe loc, da senzatia de miscare.

Unul se misca conform miscarilor celuilalt. Raspundeau, dar nimeni nu intreba. O oglinda in care lipseste termenul de comparat. Saruturile pareau scrise pe aer, atingerile erau atat de adanci incat nici nu mai erau simtite, prezenta taia prin carne. Pamantul era greu, dar mai greu era aerul ce il acoperea… In acele momente, timpul nu numai ca isi inceta curgerea, dar si disparea ca si concept. Ce era timpul, litera, corpul?

Totul, tipau ei. Printre rasete, printre randuri, printre rau si bine, raspunsurile curgeau in locul timpului, dar nu erau raspunsuri care sa fie reactie, erau raspunsuri primordiale. Intrebarea nu se nascuse inca, raspunsul era deasupra, ca intotdeauna. Intr-un delir, intr-o pofta de moarte prematura, intr-un lung sarut. Pe nesimtite, pe baza de ilogic.

Mult mai aveau, dar nu realizau. Putin mai era, dar nu credeau. Si, Doamne, ce dorinta. O suta de drumuri, unul corect. Dar in ciuda faptului ca drumurile coincid, sau tocmai de aceea, gesturile deveneau incoerente, agitate, scapate de sub un control precar oricum.

Cand tot ce auzi e un zumzet dintr-o melodie, cand tot ce vezi e fie propriu-ti trup mai gol chiar si daca ar fi fost dezbracat, fie al celuilalt, la fel, cand tot ce speri e ca ilogica sa nu fie inlocuita cu realitatea, cand tot in ceea ce mai crezi se limiteaza la o melodie, la doua trupuri si la principiul ilogicii, atunci… exact atunci… poti trai vesnic si poti muri vesnic. Simultan, complex.

.

.

.

Raspunsul ce naste intrebarea si intrebarea ce conclude raspunsul.

A.E.

•13/11/2010 • 10 comentarii

Gandul ce duce la tine se divide, parca, in multe altele. Sunetul unei sali pline de oameni cu inimi pline de cantecul nostru, emotia unui inceput si ideea de inceput, sentimentul de navigare pe malul oceanului ani de zile, spre trecutul sau viitorul meu, spre prea cunoscutul sau spre necunoscutul zilelor mele… Toate acestea se impletesc schematic cu speranta de definitizare, sau mai exact cea de aprofundare. Nu te mai holba. Nici eu nu stiu ce spun acum.
Daca ar fi sa spun un adevar, cu toate ca nu exista adevar, acela ar fi ca, involuntar desigur, am in subconstient ideea ca tu vei fi cel ce imi vei da faima. Pe tava, cu tot cu garnitura si tot restul…
Sper ca relatia noastra „strict profesioanala” sa nu se incheie dramatic inainte sa-mi dai ceea ce trebuie sa primesc… Fa-ma sa simt ce incredibila este clipa, ce incredibil este fa diezul, ce incredibil e sa te stii atat de tanar si atat de mort sub sunetul viorii tale.

•11/11/2010 • 3 comentarii

Pentru o secunda nu eram convinsa daca „niciodata”-ul s-a terminat sau nu. Suna atat de familiar, atat de dulce, incat ma blocasem si ascultam… Inainte ca secundele sa curga si inainte ca peretii incaperii sa dispara si timpul sa zboare inapoi, am plecat. Tipic. Dupa ce-am iesit si nu am mai auzit, am ramas in cumpana. Ce trebuia sa fac? Unde sa merg, unde puteam sa merg cu toate fantomele dupa mine? Vroiam sa te sun pe tine, dar riscam sa ma prabusesc in bratele tale, si sa mai mor putin. De cate ori am murit in bratele tale? Off, de nenumarate… Si mi-am adus aminte de noaptea in care am dat startul „niciodata”-ului. Tu l-ai incalcat, dar eu nu, si am stiut ca am facut bine ca am plecat. Dincolo de un perete se impaienjenea o ispita, si dincolo de ispita erau mortii aia ingropati si dezgropati, ingropati din nou si dezgropati din nou, ingropati si dezgropati de atatea, atatea ori… Si nu te-am chemat azi, m-am considerat destul de matura, de intreaga si de puternica incat sa ma tin pe picioare. Acum mi-as fi dorit sa te fi chemat…

Azi-noapte mi-am revenit. A fost o durere fizica mult mai mare decat ma asteptam. O sufocanta, extazianta durere in piept, aproape de inima, numita durerea reintruparii. Simteam cum totul mi se rastoarna inapoi in mine, de parca lumea intreaga ar putea incapea in ceva atat de mic.

Si mi-am spus ce nu mi-ai spus tu, dar in mod sigur ai gandit-o. Am concluzionat, si am tras linia. Am deschis ochii, si de acum imi vei putea vedea in ei acea veche scanteie Veche, eterna. Niciun vant n-o poate stinge, nimeni, nimic. Mi-am recapatat difuzia sentimentelor, delirul sufletului, ne-conturul corpului, ceata ochilor si tot ce-am avut si tot ce nu am avut in trecut. Am reintrat in posesia acestuia si, implicit, in posesia mea. Din nou magia clipei, din nou inaltul cerului, din nou frumusetea uratului. Din nou totul. Imi vine sa plang de fericire.

Abia astept sa ma vezi. Abia astept sa ma prabusesc din nou in bratele tale si tu in ale mele. Abia astept sa vad ce vei spune cand vei citi asta…

!!

•08/10/2010 • 3 comentarii

#*&@$^@!)¥®#@<µº¶M»ðΩ*#@€ℓ‽∆℅)*@?§$&?<#*>&$#@#$

Gata! Gata?

...

this autumn sounds like:

•31/08/2010 • Lasă un comentariu

Leapsa

•24/07/2010 • 11 comentarii

Am luat-o de la Robb (sper sa nu-i fie cu suparare).

Dacă eram un anotimp, eram toamna.
Dacă eram o lună, eram octombrie.
Dacă eram o zi a săptămânii, eram vineri.
Dacă eram o parte a zilei, eram crepusculul.
Dacă eram un animal marin, eram delfin.
Dacă eram un animal de uscat, eram pisica.
Dacă eram o virtute, eram diplomatia.
Dacă eram o planetă, Venus.
Dacă eram un lichid, eram cafea.
Dacă eram o piatră, eram rubin.
Dacă eram un metal, eram aur alb.
Dacă eram o pasăre, eram porumbel.
Dacă eram o plantă, eram lilac.
Dacă eram o stare a vremii, eram zi insorita de toamna tarzie.
Dacă eram un instrument muzical, eram pian.
Dacă eram un sentiment, eram pasiune.
Dacă eram un sunet, eram sunetul ploii.
Dacă eram un cântec, eram Moonlight Sonata (momentan).
Dacă eram un film, eram Le fabuleux destin d’Amelie.
Dacă eram un serial, eram Heroes.
Dacă eram un oraș, eram Cluj.
Dacă eram un gust, eram dulce-acrisor.
Daca eram o aroma, eram aroma de struguri/must.
Dacă eram o culoare, eram alb sau violet.
Dacă eram un material, eram satin.
Dacă eram o parte a corpului, eram ochi.
Dacă eram un drog, eram fericire.
Dacă eram un accesoriu, eram un medalion.
Dacă eram o expresie a feței, eram linistea.
Dacă eram o materie, eram romana.
Dacă eram un personaj din desene animate, eram Alba ca Zapada.
Dacă eram un număr, eram 9.
Dacă eram o mașină, eram una de epoca.
Dacă eram o haină, eram orice de bun-gust.

as time goes by

•23/07/2010 • Lasă un comentariu

„Din gene, ape moarte mi se preling”

Cand s-au casatorit nu-si stiau decat numele si chipul. El era soldat, avea gloante in piept si mandrie in sange; ea nu era nimic, ea doar il iubea si-l astepta intotdeauna sa se intoarca acasa dupa lungi batalii, razboaie, nici ea nu stia bine. De fiecare data cand el pleca de acasa, si pleca de acasa des si pentru lungi perioade de timp, ea ii spunea „Daca ai sa ma uiti, cand vei veni ma vei invata de la capat, imi vei invata din nou glasul, parul, bratele, numele, si ma vei descoperi de fiecare data aceasi, si totusi alta.” El o saruta pe frunte, se cutremura involuntar si pleca.

Cat era el plecat, ea ii ducea lipsa. Oricat ar fi incercat, nu-si putea lua gandul de la el, de la tacerile sale – caci rareori el vorbea, de la pieptul lui cald si de la privirea lui incomprehensibila, dar profunda. Nu se putea misca, si statea uneori zile intregi paralizata in pat, spunandu-le rudelor sau vecinilor ce veneau sa o ingrijeasca ca ea sufera de dorul lui. Ei toti credeau ca sufera de nebunie, dar se inselau. O innbunea doar lipsa lui, doar patul gol, doar casa goala, doar intreg sufletul ei golit de prezenta lui fizica langa ea, dar nu era nebuna. Mai tarziu, poate, a innebunit intr-adevar.

Si lui ii era dor de ea. Purta mereu o fotografie de-a ei in buzunarul hainei, dar nu o privea niciodata. Nu telefona niciodata, si nu ii scria niciodata, de-asemenea. Era o tacere mormantala luni de zile, dar el spunea ca e mai bine asa. Prefera dorul nediluat de interferente externe. Ii placea sa-l simta cum il arde pe interior, cum il topeste sau cum il usuca, cum il schimonoseste de durere si cum ii inconvoaie spatele. Noptile care nu le petrecea pe front, le petrecea singur, in pat, incercand sa nu se gandeasca la ea. Cumva, pana si gandul ei ii ameliora cancerul dorului ce se impaienjenea prin el.

Cand se intorcea, dupa bucuria revederii, cobora peste ei o tristete apasatoare, pe care ei o numeau luciditate. Se iubeau, dar iubirea lor era prea reala, prea clara, prea acida pentru a nu-i face sa sufere chiar si atunci cand erau impreuna. Era cea mai placuta, cea mai dulce tristete, fina ca un fir, dar grea ca tot Pamantul. Ei o duceau in spate, ei duceau un Pamant intreg in spate pana la un moment dat cand au ajuns sa se confunde cu el. Ei erau Lumea. Ei erau Pamantul, ei erau tristetea. Ei erau tristetea cea mai pura, o nemarginita si perpetua tristete.

Au trait astfel, cunoscandusera doar dupa nume si dupa chip ani intregi. S-au iubit ani intregi, totodata, si de fiecare data cand se sarutau, parca zeci de cutite le despicau cutiile toracice, iar cand se apropiau unul de altul, picioarele li se micsorau pana nu-i mai puteau tine. Asa s-au iubit ei ani intregi de luctuoasa feerie…

Dar odata el nu s-a mai intors. Ultimul sarut pe frunte ea l-a tinut minte pana in clipa mortii ei, cat de sagetoare si arzatoare ii fusesera buzele lui in clipa aceea, credea ca ii va exploda crestedul! El nu s-a mai intors la ea pentru ca nu s-a indurat sa-si curme dorul. Ajunsese sa-si iubeasca dorul pentru ea mai mult decat pe ea insasi. El a sfarsit dupa cativa ani impuscat de tabara adversa, cu fotografia ei in buzunarul de la piept, aceeasi fotografie pe care a avut-o si prima data cand a venit pe front.

Ea l-a asteptat in continuare, chiar si dupa ce primise vestea mortii lui. In fiecare zi se trezea cu speranta ca el ii va rasari la poarta, ii va rasari din pamant, din mormant, de oriunde, si se va intoarce la ea. Dupa o vreme a lasat moartea sa-i intre si ei prin piele, moarte ce si-a croit usor drum prin cutele pielii ei, ca si cum ar fi intrat pe niste usi largi deschise si dupa ce s-a instalat bine in interiorul corpului ei, le-a inchis si ferecat pe toate. Dupa acele momente, afara nu mai exista moarte, caci toata intrase in ea. Ea era constienta de asta, si se simtea implinita. Simtea ca si el este acolo, in ea, odata cu moartea. Il simtea mai aproape, mai strans. Apoi s-a abandonat ea insasi. S-a retras in ea, a deschis portile incuiate de moarte, a intrat si le-a baricadat la loc. Ea s-a regasit cu el, acolo, s-au contopit intr-o singura entitate si s-au confundat, apoi, cu moartea ce era peste tot prin jurul lor.