as time goes by…

Totul parea reluat, dar nu in sensul simplu in care se repeta ceva, ci in sensul ilogic in care ceva, stand pe loc, da senzatia de miscare.

Unul se misca conform miscarilor celuilalt. Raspundeau, dar nimeni nu intreba. O oglinda in care lipseste termenul de comparat. Saruturile pareau scrise pe aer, atingerile erau atat de adanci incat nici nu mai erau simtite, prezenta taia prin carne. Pamantul era greu, dar mai greu era aerul ce il acoperea… In acele momente, timpul nu numai ca isi inceta curgerea, dar si disparea ca si concept. Ce era timpul, litera, corpul?

Totul, tipau ei. Printre rasete, printre randuri, printre rau si bine, raspunsurile curgeau in locul timpului, dar nu erau raspunsuri care sa fie reactie, erau raspunsuri primordiale. Intrebarea nu se nascuse inca, raspunsul era deasupra, ca intotdeauna. Intr-un delir, intr-o pofta de moarte prematura, intr-un lung sarut. Pe nesimtite, pe baza de ilogic.

Mult mai aveau, dar nu realizau. Putin mai era, dar nu credeau. Si, Doamne, ce dorinta. O suta de drumuri, unul corect. Dar in ciuda faptului ca drumurile coincid, sau tocmai de aceea, gesturile deveneau incoerente, agitate, scapate de sub un control precar oricum.

Cand tot ce auzi e un zumzet dintr-o melodie, cand tot ce vezi e fie propriu-ti trup mai gol chiar si daca ar fi fost dezbracat, fie al celuilalt, la fel, cand tot ce speri e ca ilogica sa nu fie inlocuita cu realitatea, cand tot in ceea ce mai crezi se limiteaza la o melodie, la doua trupuri si la principiul ilogicii, atunci… exact atunci… poti trai vesnic si poti muri vesnic. Simultan, complex.

.

.

.

Raspunsul ce naste intrebarea si intrebarea ce conclude raspunsul.

A.E.

Gandul ce duce la tine se divide, parca, in multe altele. Sunetul unei sali pline de oameni cu inimi pline de cantecul nostru, emotia unui inceput si ideea de inceput, sentimentul de navigare pe malul oceanului ani de zile, spre trecutul sau viitorul meu, spre prea cunoscutul sau spre necunoscutul zilelor mele… Toate acestea se impletesc schematic cu speranta de definitizare, sau mai exact cea de aprofundare. Nu te mai holba. Nici eu nu stiu ce spun acum.
Daca ar fi sa spun un adevar, cu toate ca nu exista adevar, acela ar fi ca, involuntar desigur, am in subconstient ideea ca tu vei fi cel ce imi vei da faima. Pe tava, cu tot cu garnitura si tot restul…
Sper ca relatia noastra „strict profesioanala” sa nu se incheie dramatic inainte sa-mi dai ceea ce trebuie sa primesc… Fa-ma sa simt ce incredibila este clipa, ce incredibil este fa diezul, ce incredibil e sa te stii atat de tanar si atat de mort sub sunetul viorii tale.

…

Pentru o secunda nu eram convinsa daca „niciodata”-ul s-a terminat sau nu. Suna atat de familiar, atat de dulce, incat ma blocasem si ascultam… Inainte ca secundele sa curga si inainte ca peretii incaperii sa dispara si timpul sa zboare inapoi, am plecat. Tipic. Dupa ce-am iesit si nu am mai auzit, am ramas in cumpana. Ce trebuia sa fac? Unde sa merg, unde puteam sa merg cu toate fantomele dupa mine? Vroiam sa te sun pe tine, dar riscam sa ma prabusesc in bratele tale, si sa mai mor putin. De cate ori am murit in bratele tale? Off, de nenumarate… Si mi-am adus aminte de noaptea in care am dat startul „niciodata”-ului. Tu l-ai incalcat, dar eu nu, si am stiut ca am facut bine ca am plecat. Dincolo de un perete se impaienjenea o ispita, si dincolo de ispita erau mortii aia ingropati si dezgropati, ingropati din nou si dezgropati din nou, ingropati si dezgropati de atatea, atatea ori… Si nu te-am chemat azi, m-am considerat destul de matura, de intreaga si de puternica incat sa ma tin pe picioare. Acum mi-as fi dorit sa te fi chemat…

Azi-noapte mi-am revenit. A fost o durere fizica mult mai mare decat ma asteptam. O sufocanta, extazianta durere in piept, aproape de inima, numita durerea reintruparii. Simteam cum totul mi se rastoarna inapoi in mine, de parca lumea intreaga ar putea incapea in ceva atat de mic.

Si mi-am spus ce nu mi-ai spus tu, dar in mod sigur ai gandit-o. Am concluzionat, si am tras linia. Am deschis ochii, si de acum imi vei putea vedea in ei acea veche scanteie Veche, eterna. Niciun vant n-o poate stinge, nimeni, nimic. Mi-am recapatat difuzia sentimentelor, delirul sufletului, ne-conturul corpului, ceata ochilor si tot ce-am avut si tot ce nu am avut in trecut. Am reintrat in posesia acestuia si, implicit, in posesia mea. Din nou magia clipei, din nou inaltul cerului, din nou frumusetea uratului. Din nou totul. Imi vine sa plang de fericire.

Abia astept sa ma vezi. Abia astept sa ma prabusesc din nou in bratele tale si tu in ale mele. Abia astept sa vad ce vei spune cand vei citi asta…

!!

#*&@$^@!)¥®#@<µº¶M»ðΩ*#@€ℓ‽∆℅)*@?§$&?<#*>&$#@#$

Gata! Gata?

...

this autumn sounds like:

Leapsa

Am luat-o de la Robb (sper sa nu-i fie cu suparare).

Dacă eram un anotimp, eram toamna.
Dacă eram o lună, eram octombrie.
Dacă eram o zi a săptămânii, eram vineri.
Dacă eram o parte a zilei, eram crepusculul.
Dacă eram un animal marin, eram delfin.
Dacă eram un animal de uscat, eram pisica.
Dacă eram o virtute, eram diplomatia.
Dacă eram o planetă, Venus.
Dacă eram un lichid, eram cafea.
Dacă eram o piatră, eram rubin.
Dacă eram un metal, eram aur alb.
Dacă eram o pasăre, eram porumbel.
Dacă eram o plantă, eram lilac.
Dacă eram o stare a vremii, eram zi insorita de toamna tarzie.
Dacă eram un instrument muzical, eram pian.
Dacă eram un sentiment, eram pasiune.
Dacă eram un sunet, eram sunetul ploii.
Dacă eram un cântec, eram Moonlight Sonata (momentan).
Dacă eram un film, eram Le fabuleux destin d’Amelie.
Dacă eram un serial, eram Heroes.
Dacă eram un oraș, eram Cluj.
Dacă eram un gust, eram dulce-acrisor.
Daca eram o aroma, eram aroma de struguri/must.
Dacă eram o culoare, eram alb sau violet.
Dacă eram un material, eram satin.
Dacă eram o parte a corpului, eram ochi.
Dacă eram un drog, eram fericire.
Dacă eram un accesoriu, eram un medalion.
Dacă eram o expresie a feței, eram linistea.
Dacă eram o materie, eram romana.
Dacă eram un personaj din desene animate, eram Alba ca Zapada.
Dacă eram un număr, eram 9.
Dacă eram o mașină, eram una de epoca.
Dacă eram o haină, eram orice de bun-gust.

as time goes by

„Din gene, ape moarte mi se preling”

Cand s-au casatorit nu-si stiau decat numele si chipul. El era soldat, avea gloante in piept si mandrie in sange; ea nu era nimic, ea doar il iubea si-l astepta intotdeauna sa se intoarca acasa dupa lungi batalii, razboaie, nici ea nu stia bine. De fiecare data cand el pleca de acasa, si pleca de acasa des si pentru lungi perioade de timp, ea ii spunea „Daca ai sa ma uiti, cand vei veni ma vei invata de la capat, imi vei invata din nou glasul, parul, bratele, numele, si ma vei descoperi de fiecare data aceasi, si totusi alta.” El o saruta pe frunte, se cutremura involuntar si pleca.

Cat era el plecat, ea ii ducea lipsa. Oricat ar fi incercat, nu-si putea lua gandul de la el, de la tacerile sale – caci rareori el vorbea, de la pieptul lui cald si de la privirea lui incomprehensibila, dar profunda. Nu se putea misca, si statea uneori zile intregi paralizata in pat, spunandu-le rudelor sau vecinilor ce veneau sa o ingrijeasca ca ea sufera de dorul lui. Ei toti credeau ca sufera de nebunie, dar se inselau. O innbunea doar lipsa lui, doar patul gol, doar casa goala, doar intreg sufletul ei golit de prezenta lui fizica langa ea, dar nu era nebuna. Mai tarziu, poate, a innebunit intr-adevar.

Si lui ii era dor de ea. Purta mereu o fotografie de-a ei in buzunarul hainei, dar nu o privea niciodata. Nu telefona niciodata, si nu ii scria niciodata, de-asemenea. Era o tacere mormantala luni de zile, dar el spunea ca e mai bine asa. Prefera dorul nediluat de interferente externe. Ii placea sa-l simta cum il arde pe interior, cum il topeste sau cum il usuca, cum il schimonoseste de durere si cum ii inconvoaie spatele. Noptile care nu le petrecea pe front, le petrecea singur, in pat, incercand sa nu se gandeasca la ea. Cumva, pana si gandul ei ii ameliora cancerul dorului ce se impaienjenea prin el.

Cand se intorcea, dupa bucuria revederii, cobora peste ei o tristete apasatoare, pe care ei o numeau luciditate. Se iubeau, dar iubirea lor era prea reala, prea clara, prea acida pentru a nu-i face sa sufere chiar si atunci cand erau impreuna. Era cea mai placuta, cea mai dulce tristete, fina ca un fir, dar grea ca tot Pamantul. Ei o duceau in spate, ei duceau un Pamant intreg in spate pana la un moment dat cand au ajuns sa se confunde cu el. Ei erau Lumea. Ei erau Pamantul, ei erau tristetea. Ei erau tristetea cea mai pura, o nemarginita si perpetua tristete.

Au trait astfel, cunoscandusera doar dupa nume si dupa chip ani intregi. S-au iubit ani intregi, totodata, si de fiecare data cand se sarutau, parca zeci de cutite le despicau cutiile toracice, iar cand se apropiau unul de altul, picioarele li se micsorau pana nu-i mai puteau tine. Asa s-au iubit ei ani intregi de luctuoasa feerie…

Dar odata el nu s-a mai intors. Ultimul sarut pe frunte ea l-a tinut minte pana in clipa mortii ei, cat de sagetoare si arzatoare ii fusesera buzele lui in clipa aceea, credea ca ii va exploda crestedul! El nu s-a mai intors la ea pentru ca nu s-a indurat sa-si curme dorul. Ajunsese sa-si iubeasca dorul pentru ea mai mult decat pe ea insasi. El a sfarsit dupa cativa ani impuscat de tabara adversa, cu fotografia ei in buzunarul de la piept, aceeasi fotografie pe care a avut-o si prima data cand a venit pe front.

Ea l-a asteptat in continuare, chiar si dupa ce primise vestea mortii lui. In fiecare zi se trezea cu speranta ca el ii va rasari la poarta, ii va rasari din pamant, din mormant, de oriunde, si se va intoarce la ea. Dupa o vreme a lasat moartea sa-i intre si ei prin piele, moarte ce si-a croit usor drum prin cutele pielii ei, ca si cum ar fi intrat pe niste usi largi deschise si dupa ce s-a instalat bine in interiorul corpului ei, le-a inchis si ferecat pe toate. Dupa acele momente, afara nu mai exista moarte, caci toata intrase in ea. Ea era constienta de asta, si se simtea implinita. Simtea ca si el este acolo, in ea, odata cu moartea. Il simtea mai aproape, mai strans. Apoi s-a abandonat ea insasi. S-a retras in ea, a deschis portile incuiate de moarte, a intrat si le-a baricadat la loc. Ea s-a regasit cu el, acolo, s-au contopit intr-o singura entitate si s-au confundat, apoi, cu moartea ce era peste tot prin jurul lor.

let’s get drunk and take some bad decisions

„Creatie – minciuna
ADN – dor si indoiala”

In locul unde ma aflu e atat de cald, incat simt ca ma sufoc. Nu deschid niciodata geamurile, din principiu. Eu zic ca nu am geamuri, ca nu am usi, ca nu am viata inafara lor. O veche obsesie din copilarie imi spune ca daca ceva din exterior ar patrunde aici, ar muri pe loc. De asta nimeni nu stie unde stau si tot de asta nu mai ies din casa, din frica pentru reciproca.

Aerul devine irespirabil pe timpul noptii, poate si din cauza fumului. E un fum atat de gros incat trebuie sa dai din maini ca sa poti vedea inaintea ta altceva inafara de spirale difuze cenusii. Nu ma deranjeaza, dar nici nu-mi place. Nici prin indiferenta nu as defini starea, ci poate prin nevoia de delir. In fiecare noapte cant timp de cateva ore melodii de-ale lui Yann Tiersen, fiindca mi se pare ca valurile din piesele sale par in deplina concordanta cu valurile mele de nesomn si valurile fumurii de necesitate de a te minti pe tine insuti.

Cateodata citesc, mereu aceleasi carte. E o carte de poezii de Eminescu, dar nu citesc decat una singura de cateva sute de ori. Niciodata nu aleg alta poezie, pentru ca desi pe asta o citesc aproape noapte de noapte, nu ma satur de ea. Probabil pentru ca ma face sa ma simt si mai inumana si nepamantena.

Telefonul nu l-am mai auzit sunand de cativa ani, dar asta e pentru ca l-am batut in cui pe perete ca sa-l vad spart, distrus, cum nu mai este capabil sa sune. Cateodata ma simt multumita avand impresia ca m-am razbunat atat pe telefon, cat si pe exteriorul pe care-l indepartez, dar cateodata, imi e dor. Niciodata, insa, atat de dor incat sa ma faca sa plec de aici. Aici sunt, de aici provin, aici ma voi intoarce. Sunt de deplin constienta ca locul nu este decat in mintea mea, dar atata vreme cat si eu exist intr-adevar tot numai acolo (unde sunt inradacinata iremediabil la fel ca si in cer si-n alte suflete), nu e mare diferenta.

Nu sufar decat atunci cand ploua. Atunci imi amintesc de suferinta universala si de ei, oamenii. Si de mine, de acum mult timp. Si de densitatea sentimentelor si de superficialitate, si de date marcante si de melodii si de versuri si de noi, si de „patru sferturi fac un intreg”, si de intuneric, lumina, intuneric lumina intuneric, si de rece rece cald cald, si de „am sa rascumpar tot ceea ce ai suferit pana acum”, si de cuvintele lor, si de cuvintele mele, si de gandurile mele pe cand umblam prin lume in stare libera, si de explozii, of, mai ales de explozii. Dar ploile trec, si trec si amintirile.

Poate, candva, o ploaie mai lunga ma va determina sa ies, dar pana atunci, nu sunt decat ceea ce mintea ma proiecteaza intr-o lume fara geamuri, fara usi si fara pereti, unde nimicul ia forma mea iar eu sunt peste tot prin nimic.

iulie…

…

Scena este luminata complet, cu o lumina galbuie, bolnavicioasa. In dreapta sau stanga este o chiuveta murdara, pe jos sunt sticle goale si carti rupte si in spate este un pat metalic, de spital, asezat perpendicular cu publicul. Deasupra patului, mai in lateral, este o fereastra cu gratii. In mijlocul scenei este un scaun de lemn. MATEI sta pe pat in fund si-si strange genunchii la piept si SILVIU sta pe scaun, cu fata spre public.

MATEI: Stiti ce l-am intrebat? L-am intrebat daca ii e frica de moarte. Si stiti ce-a zis? „Baiete, tie ti-e frica de copacul acela?” si i-am zis „Nu, de ce mi-ar fi?, si mi-a spus „Pai ar trebui sa-ti fie”. Si stiu ca lui ii era frica, si nu pot sa-mi explic totusi, de ce nu a murit inca. Doar de ceea ce ti-e frica nu scapi, nu?

Se aud sunetele ploii batand in ferestre. SILVIU isi intoarce capul spre MATEI, si apoi revine spre public.

SILVIU: Afara ploua.
MATEI: Nu am mai fost de mult afara.
SILVIU: Pacat, poate ar mai trebui sa iesi. Asa, din cand in cand.
MATEI: Nu. Pot simti ploaia si inauntru.

Tac amandoi, apoi MATEI se ridica de pe pat si se aseaza pe jos, cat mai aproape de public.

MATEI: Nu-mi place afara. Miroase a praf. Miroase a tacere. Miroase a toamna.
SILVIU: E mijlocul verii, Matei.
MATEI: Nu conteaza, va fii in curand toamna.
SILVIU: Cum vrei sa arate vara?
MATEI: Arsa. Aici nimic nu arde. Nimic nu moare. Nimic nu traieste, de asemenea. Cum sa fie vara daca nu e nimeni in jur? Nu, MATEI, asta e toamna. Doar toamna n-are nevoie de spectatori.
SILVIU: Nici noi nu avem spectatori.
MATEI: Noi nu pretindem ca suntem vara.
SILVIU: Ai dreptate, afara nu iti prieste. Esti facut pentru inauntru.
MATEI: Silviu, vreau sa astept vara.
SILVIU: E deja vara, Matei, doar ca ploua.
MATEI: Vara nu ploua.
SILVIU: Tot anul ploua!
MATEI: Tot anul e toamna!
SILVIU: Nu te mai uita afara.

Lumina se stinge. Cand se reaprinde, si MATEI si SILVIU stau sub fereastra, pe jos. Scaunul nu mai este in mijlocul scenei, si lumina este din ce in ce mai putina.

MATEI: Silviu, vezi copacul ala de acolo? [Face un semn spre public, fixand un punct]
SILVIU: Nu.
MATEI: Nici eu. Dar imi e frica de el.
SILVIU: De ce?
MATEI: Nu stiu. Cred ca si lui ii e frica de mine. Dar acolo e casa mea.
SILVIU: E un copac care nici macar nu e, in niciun caz o casa. Noi nu avem casa, Matei, noi nu avem nimic.
MATEI: Ba da, eu am casa. E acolo, sub copacul ala.
SILVIU: Atunci de ce nu te duci acasa?
MATEI: Pentru ca e prea departe.
SILVIU: Orice e prea departe pentru noi.

Tac cateva momente. MATEI incepe sa planga.

SILVIU: Ce-ai patit?
MATEI: Nu mai pot. Ma descompun.
SILVIU: De ce?
MATEI: Pentru ca e toamna. Si pentru ca nu mai pot face asta.
SILVIU: De ce?
MATEI: Lasa-ma.
SILVIU: Nu.
MATEI: Te rog, lasa-ma.
SILVIU: Nu.
MATEI [se invioreaza automat si scoate din buzunar un termometru]: Uite, am un pistol, impusca-ma!
SILVIU: Nu e un pistol, e un termometru.
MATEI: Nu conteaza, impusca-ma. Nu mai vreau sa ies afara. E prea toamna pentru mine.
SILVIU: E iulie.
MATEI: Ba nu, a fost iulie si acum cativa ani.
SILVIU: Este un iulie pentru fiecare dintre noi.
MATEI: Daca ar fi iulie, nu m-as descompune. Daca ar fi iulie, ne-ar arde sangele. Daca ar fi iulie, nu ar ploua afara.
SILVIU: Tu nu ai fost afara, Matei.
MATEI: Fereastra nu minte.
SILVIU: Nici eu nu mint.
MATEI: Dar tu nu pretinzi a fi fereastra.

SILVIU: Hai sa vorbim despre viata, Matei.
MATEI: Despre ce?
SILVIU: Despre viata, despre ceea ce nu avem noi acum.
MATEI: Silviu?
SILVIU: Sau mai bine nu.

Se stinge din nou lumina. Se lumineaza apoi doar fata lui MATEI, care se afla in mijlocul scenei.

MATEI: Cred ca vad copacul. E… departe. Stiam ca mai devreme sau mai tarziu ar fi trebuit sa-l vad. Dar nu pot ajunge singur acolo, dar stiu ca el poate ajunge singur la mine. Incepe sa-mi fie frica.

[vocea lui SILVIU]: Te-ai rugat vreodata?
MATEI: Nu, tu?
VOCEA: Nu, dar incep acum. Mi-e frica.
MATEI: Si mie. Copacul e din ce in ce mai aproape. Il pot atinge.
VOCEA: Stii… cred ca ar trebui sa incepem sa ne rugam.

[dupa cateva secunde]
MATEI: Stiu, nu mai e mult.

Sfarsit

nimic din mine nu te mai poarta.

El: Nu stiu ce-am vrut atunci, nu stiu nici macar ce vreau acum!
Ea: Vrei sa ne despartim?
El: Sigur ca nu! Tu esti viata mea, tu esti viata insasi, de fapt.
Ea: Vrei sa pleci?
El: Sigur ca nu! De ce-as pleca cand stiu ca ma voi intoarce aici mereu?
Ea: Vrei sa plec?
El: Sigur ca nu! De ce sa vreau sa pleci cand stiu ca te-as cauta si la capat de pamant?
Ea: Vrei sa raman?
El: Nu, vreau sa fiu singur.
Ea: Atunci sa plec…
El: Nu, vreau sa-ti simt prezenta in aceasi incapere in care ma aflu si eu, sa-ti simt trupul lipit de al meu, sa-ti simt rasuflarea grea pe ceafa, sa-ti vad ochii atat de negrii si de reci in noapte si mana usoara pe spatele meu crispat, sa-ti sterg sudoarea calda de pe frunte, de pe gat, fiindca vezi tu, aici e atat de cald, incat fara adierea ce-o face parul tau in miscare, m-as sufoca!
Ea: Ziceai ca nu stii ce vrei.
El: Nu stiu ce altceva vreau.
Ea: Si singuratatea?
El: Cu tine sunt singur, dar singuratatea cu tine este incomparabila fata de singuratatea fara tine. Prima ucide, a doua doar usuca.

Ea: Ai nevoie de mine?
El: De ochii, de parul, de fata si gatul tau, de entitatea si spiritul si sufletul tau, de seva si iadul tau, de posesia ta si de singuratatea ce mi-o oferi. De tine nu.
Ea: Candva voi muri si nu vei mai avea nimic din ce am, nu am, ofer si nu ofer.
El: Tu esti vesnica. La fel si eu, si tot ceea ce avem si nu avem.

Ea: Ma vrei?
El: Te-as vrea.
Ea: M-ai vrea?
El: Acum si niciodata. La fel de intens ca intotdeauna.
Ea: M-ai lasa vreodata sa plec?
El: Acum si niciodata. Nicicand si intotdeauna! Niciodata, zic.
Ea: Ma iubesti?
El: Acum si niciodata. Mai mult cu fiecare secunda si mai putin cu fiecare abis.
Ea: Si daca eu nu te iubesc?
El: Atunci nimic nu exista, naluci ar fi toate.
Ea: Spune-mi, ce doresti?
El: Absolutul. Complexitatea momentului. Tristetea fara margini. Fericirea fara margini, de-asemenea. Tineretea fara batranete si viata fara de moarte. Adica pe tine.
Ea: Singur?
El: Ca intotdeauna.
Ea: Acum.
El: Si niciodata.
Ea: Altfel.

leapsa…

Am primit-o de la Raiz. S-o ia cine-o vrea.

1. “Cât de des te enervezi?”
Incerc sa nu ma enervez prea des, si cand ma enervez de cele mai multe ori sunt enervata de stimuli externi. Inca lucrez la autocontrol…

2. “Când te enervezi suni pe cineva să te calmeze?”
Nu.

3. “Te calmezi repede… sau urlii ca nebunul?”
Ma calmez destul de repede. Zic eu :))

4. “Ca metodă de a scăpa de nervi, bătaia este o obţiune?”
Este cea mai rapida… Dar nu intotdeauna si cea mai buna. Asta e.

5. “Din cauza nervior ţi s-a întâmplat să îţi pierzi un prieten?”
Nu stiu, nu cred.

„Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevărata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice.” Octavian Paler

 

…n

A.
– Available : as much as I can
– Animal : cat
– Anime : Vampire Knight

B.
– Birthday: 11 oct
– Best friends : none
– Best feeling in the world : being in love
– Best weather : rainy
– Been in love : yea’
– Been on stage : maybe
– Believe in yourself : mostly no
– Believe in life on other planets : yes
– Believe in miracles : usually yes
– Believe in magic : yes!
– Believe in God : yes
– Believe in Satan : yes
– Believe in Santa : yes :))
– Believe in ghost/spirits : yes
– Believe in evolution : yes

C.
– Car : none
– Candy : :-?
– Color : black
– Cried in school : yes
– Chocolate/vanilla : Chocolate
– Cake or pie : Cake
– Countries to visit : China

D.
– Day or night : Night
– Dream vehicle : Hmm
– Danced : sometimes
– Danced in the rain : if it’s only for fun, i would :))
– Danced in the midlle of the street : no way

E.
– Eyes : dark brown
– Ever failed a class : still no :-s

F.
– First crush : don’t know
– First thoughts waking up : oh, no, not again :))
– Food : :-??
– Fruit : cherry

G.
– Greats fear : reality
– Gum : :-??

H.
– Hair colour : brown
– Height : 1.69 :>
– Happy : sometimes
– How do you want to die : easy… >:)
– Hate : no

I. (in guys)
– Eye colour : brown/black
– Hair colour : blonde/black/any kind :-??
– Height : :-??
– Clothing style : Cute
– Ice cream : lemon and chocolate
– Instrument : piano

J.
– Job : writter

K.
– Kids : no, or not mine, anyway :))
– Keep a journal : yes.

L.
– Love : love what?
– Love at first sight : no

M.
– Manga : no
– Movie : Requiem for a dream
– Marriage : not now

N.
– Number : 11
– Nickname : none

O.
– One wish : i have lots :))
– One phobia : i don’t know

P.
– Place you`d like to live : Paris
– Pepsi/Coke : Coke

Q.
– Questionnaires : lots

R.
– Reason to cry : not now
– Reality Tv : none
– Radio station : Magic FM

S.
– Song : Tchaikovsky – Grand Sonata in G op. 37
– Shoe size : 38-39
– Smoked : guess
– Sing well : no way :))
– Single or group dates : both. [but mostly alone]
– Strawberries or blueberries : Strawberries

T.
– Time for bed : 12
– Touch your tongue to your nose : no… :))

U.
– Vegetable you hate : mostly all
– Vegetable you love : mostly none

W.
– Weakness : don’t know
– Wanted to be a model : no
– Where do we go when we die : i’ll see
– Worst weather : too hot

X.
– X-mas : again winter? no

Y.
– Year it is now : 2010
– Yellow : sucks

Z.
– Zoo animal : snake [don’t ask me why]
– Zodiac sign : Libra

t.v.i.!

Dati-mi o foaie si un creion, si o sa va dau cel mai fabulos moment de irealitate.
Dati-mi o foaie si un creion, si o sa fac pamantul sa se roteasca mai repede si soarele sa lumineze mai puternic.
Dati-mi o foaie si un creion, si o sa creez suprema stare de a cadea in propria-mi creatie.
Dati-mi o foaie si un creion, doar atat, doar atunci, doar acolo.

Hey man, play another one of those heartbreak songs!

.
.
.
L-am intrebat daca stie cum e sa moara secunda de secunda, daca stie cum o viata salvata inseamna o decadere partiala, dar de efect, daca s-a gandit vreodata ca un basm, sau CEVA CE TINE DE BASM, poate exista si in viata reala, daca simte iluzia, ALUZIA, si realitatea atat de fierbite pe piele asa cum le simt eu SIMULTAN, si mi-a zis sa-mi vad de treaba.

runnin’ away

Don’t lie and say that it’s OK.
It’s alright if there’s nothing more to say.
So I’m running away.
I’m leaving this place.
Yeah, I’m running away.
I’m running away.

Don’t tell me I’m the one to blame.
It’s too late for you to make me stay.
No, I won’t stay.
So I’m running away.
I’m leaving this place.
Yeah, I’m running away.
I’m running away.

And faster than you can follow me from this lonely place.
And farther than you can find me, I’m leaving
Yeah I’m leaving today.
And I, I’ll never let you find me.
I’m leaving you behind with the past
No, I won’t look back.
And I don’t want to hear your reasons.
Don’t want to hear you tell me why I should stay.

And try, and try to understand me
And try to understand what I say when I say I can’t stay
I, I’m moving on from this place
I’m leaving and I won’t quit running away.

I’m running away.
I’m leaving this place.
Yeah, I’m running away.
I’m running away.

/\

Spune-mi de ce fugi, iubire. De ce te ascunzi, de ce pleci mereu si niciodata nu te intorci? Zi-mi de ce azi, de ce maine, de ce in fiecare noapte. Spune-mi de ce niciodata si de ce intotdeauna. Doar explica-mi unde esti, atunci cand nu te gasesc nicaieri. Zi-mi de ce ne confundam si niciodata nu ne gasim.

Arata-mi cum. Deseneaza-mi, picteaza-mi, scrie-mi, ARATA-MI. Nu ma minti, nu ma amagi, nu te indeparta. Stai dreapta in fata mea si explica-mi tot inexplicabilul.

Spune-mi de ce ma frangi. Spune-mi de ce bucati, de ce pulbere, de ce praf. De ce intreaga, de ce pe marginea prapastiei, de ce in ea sau departe de ea.
Spune-mi totul si nu-mi zice nimic din ce nu vreau sa aud.
Nu inchide lumina, vreau sa-ti vad toate defectele si sa le inserez adanc pe retina pentru ca stiu ca maine nu o sa le mai am.
Nu da drumul la muzica, vreau sa te aud cum taci.
Nu te indeparta, vreau sa-ti simt mirosul inca o data, sa-ti simt aerul in plamanii mei si sa incerc sa-l pastrez aici. Vreau sa te amplific, pentru ca maine te voi reduce la nimic.

Vreau sa stiu de ce mi-e rau, greata si lehamite. De ce nu este niciun strop de iubire in mine fata de cei-mai-iubiti-oameni. De ce m-ai supt de vlaga, de ce m-ai supt de fiinta?

Spune-mi.
Arata-mi.
Frustarea mea, ignoranta mea, punctul meu de trai iluzoriu, stalpul constiintei mele, nebunia mea neinteleasa.

Daca mi-e dor, nu stiu.
Lupta mea inceteaza acolo unde incepe trupul lui.
Nimic nu poate intra in coliziune cu simturile mele.
Sunt atat de puternice ca l-ar putea zdrobi si pe el.

Nimic nu ma doare, totul ma ridica. Am suferit si am mers pe pamantul acesta indeajuns.
E timpul sa admir. E timpul sa ma afund in bolovanul de lumina si sa ma las purtata.
Vremea holerei s-a stins, cancerul din mine se retrage. Nu mai sta nimic intre mine si fericire.

Poemul iubirii mele se stinge. Furia ochiilor mei se rasfrange atat de frumos. Modul in care ochii mei se ridica deasupa tuturor. Inspiratia mea nu poate fi alterata. Am decis sa las lumea sa ma uimeasca, pentru ca viata e un tot unitar frumos. Nu mi-e sila de nimic, nici de urat. Uratul e acolo sa evidentieze frumosul. Am fost si sunt un om atras de mizerie, dar frumosul, frumosul sta la baza artei mele. Sunt un artist, iar arta mea iese la suprafata prin cuvinte, ele fiind in sine parte a frumosului. Nu exista niciun cuvant urat, cuvintele sunt a doua natura a frumusetii.

Nu mai mi-e nici teama, nu mai sunt nici confuza. Cartile mi-au asezat gandurile intr-o ordine logica. Oamenii noi, lucrurile noi – totul m-a cladit in mod subliminal. Simt cum ma cuprinde pacea, nu neaparat fericirea. Simt ca as putea sta in camera mea pentru todeauna, cu gandul ca intr-o zi o sa-i mai vad pe cei pe care ii iubesc, da, iubesc, si cu ale mele frumoase, superbe carti. Nimic mai mult, nimic mai putin.

Mi-e dor de haosul meu intr-un fel. In haos imi gaseam un loc dens: centrul sau. In aceasta pace incredibil de subtire, totusi adanca, nu exista nimic inafara de mine si ceea ce eu iubesc. In haos exista un tot adevarat, existau temerile mele, ura mea si tot ceea ce nu agreeam ca a face parte din Frumos.

Totusi, doar un pas ma desparte de haos. Nu mai vreau sa cad, DIN NOU, in el. Nu ma impinge DIN NOU acolo.

zece, sapte

m-am sprijinit in maini, am scurtat intunericul si am zis: daca e ceva putrezit in mine, sa cada acum si ranile sa sangereze. sa sangereze acum si sa ma doara infinit, dar sa fie acum. si nimic nu m-a durut, am fost libera. am stat dreapta, goala sub haine si sub piele, in patul acela strain de mine si am simtit pentru prima oara starea NULA. starea de VID. nu eram nimic, nu eram in stare de FIINTA. eram egala lui dumnezeu, egala tie si egala cearceafului pe care trebuia sa sangerez ( dar nu am sangerat ).

nu m-a deranjat pentru ca in momentul acela nu mai existam. nici in memoria ta, nici in cuvintele pe care le-am nascut, nici in arhivele lumii. complexitatea momentului.

si ma intreb. NUL sau TRIST?
.
.
.
.
.
.
.
raspunde-mi.